Totul a început cu interdicțiile. Toate interdicțiile de pe lumea asta. N-ai voie cu oameni cu care nu locuieși în aceeași casă, dacă te întâlnești cu oameni să nu te pupi, să nu dai mâna, să nu te atingi, să porți mască, mănuși, să te dezinfectezi. Auf Wiedersehen terase, restaurante, socializare. Gata cu tot.

N-a fost grav în primele săptămâni, am apucat să ne liniștim. Dar în ultima lună, cel puțin în cazul meu, a fost fucking dramatic. M-am săturat de filme, de zeci de telefoane și apeluri video pe zi, de măști și dezinfectante, zile de naștere sărbătorite online, prin tot felul de aplicații.

Așa că, atunci când a venit „liberarea”, am pus mâna pe telefon și am făcut rezervare la cafea pentru luni, 1 iunie, ora 10,00. Că atunci deschide Boème-ul.

Nici n-a mai contat numărul de persoane la masă, că trebuie să ne dăm datele ca să…frasu’ știe ce. Cu mari emoții mi-am pus ceasul să sune la 8. În mod normal, când sună ceasul de trezire bombăn vreo oră despre tristețea vieții pe care o duc, că n-am voie să dorm și altele. Dar azi am sărit din pat cu entuziasm, fără snooze. Dus Pusică la pișu, pus masa pentru mic dejun…totul ca la ora 9 să fiu gata cu activitățile casnice.

La ora 9, machiaj. Am zis că azi voi fi așa, mai light, însă a ieșit full glam, ca pentru scenă. Și dacă am sărit calul cu make-up-ul, atunci să fie și o picătură de Chanel că deh, e o zi importantă.

Am ieșit afară…ploiță. O burnicică așa, mai de toamnă, aducătoare de frig și zile întunecate, dar cui îi pasă? La prima bătaie de clopot care anunța ora 10 am ajuns pe terasă unde mă aștepta Luminița, mai emoționată ca mine. Emoționată ca acum 10 ani, când s-a deschis Boème-ul.

Și capoi cafeaua…cea mai bună. Și oamenii pe terasă…cei mai frumoși. Toți cu gura până la urechi. Toți fericiți. Conversam de la o masă la alta, ca în Italia, savuram cafelele ca pe Champs-Élysées. O atmosferă de sărbătoare stropită pe alocuri cu vinicel alb, de Purcari.

N-am cuvinte cât de frumoase au fost cele 2 ore la cafea. Câte poze s-au făcut, cât s-a râs dar mai ales ce emoții am avut toți cei care de la 10.00 am fost pe terasă.

De ziua copiilor, am simțit de nou ce înseamnă să te bucuri ca un copil. Și dacă stăm să ne gândim, pentru ce ? Pentru o cafea CU OAMENI, PE TERASĂ. După 2 luni și 17 zile de stat în casă. Sau 2 luni, 18 zile și 37 de minute, după calculele lui Cipri.

Ceea ce mi-a rămas în minte după astea 2 ore este exact lucrarea lui Țidorescu, din poză.

Că mai devreme sau mai târziu, totul va fi bine.