De la bun început vreau să recomand oricărui cititor care nu crede în existența acestui virus sau este conspiraționist să nu citească mai departe. De asemenea, multă sănătate, mentală și fizică, cu drag, din partea mea. O zi bună! Acum apasă EXIT/BACK.

Pentru cei care citiți mai departe, vă spun ce conține această postare : experiența familiei mele cu un bolnav de coronavirus, internat în spital. Cum ne-a afectat pe toți boala. Ce-am făcut, ce-am gândit, ce-am simțit, prin ce-am trecut. Dacă nu credeți că merită să vă pierdeți timpul, mulțumesc că ați ajuns până aici. Acum apăsați EXIT/BACK.

Și pentru cei care ați rămas…mulțumesc. O să încerc să mă concentrez ca să nu bat câmpii prea mult.

Totul a început într-o vineri (19 februarie), când m-a sunat Mami să-mi spună că Iuga (Tata) e pozitiv. Era răcit de câteva zile, părea o laringită nemernică cu niște complicații, și când în sfârșit s-a lăsat Iuga testat (acasă), a ieșit pozitiv. Nu că n-ar fi el pozitiv de felul lui, dar speram să nu fie…pozitiv pe toate fronturile. Am respectat procedura, sunat medic de familie, trimis ambulanță, luat pacient, dus la UPU, făcut analize + 1000 de alte teste, transportat la spital-tampon, venit rezultat test PCR pozitiv, internat la municipal în aceeași noapte, gata prima zi. Adrenalina își face treaba, toată familia a gestionat bine situația, ne-am organizat, am gândit un sistem de comunicare între noi, cine sună, când, de ce și dacă-i cazul de…„artificii”.

Zilele următoare au mers tot pe adrenalină, cu vești zilnice de la Iuga, vorbit la telefon, analizat fiecare vorbă, respirație și inflexiune pentru a putea diseca starea lui. Era cu mască de oxigen, pe insulină și cu tratamentul specific. Între timp, telefoane în stânga și în dreapta pentru explicații despre orice termen, cuvânt sau procedură care ne părea ciudi sau exagerată. De fapt era paranoia care se instala încet în creierele noastre, care în mod normal ar fi înțeles din prima zi că nu e de intubat, este nasol, dar poate fi și mai grav.

Într-una din zile (cred că a patra sau a cincea) a fost rău. Iuga în spital adică. Toată lumea care vorbit cu el a simțit același vibe, că parcă e de pe altă planetă. S-o fi întâmplat ceva, o fi fost un moment de rătăcire, efectul medicamentelor, scăzut saturația de oxigen…nu știu și nici n-am încercat să aflu. Ziua aia a fost horror. Umblam prin casă zombie, mai ales că eram în carantină (fusesem contact direct cu câteva zile înainte). Mami era cam la fel la ea acasă, rupeam telefoanele cât vorbeam și ne-am mai calmat mai spre seară, când mi-a spus că vorbise cu el și era mai bine. A fost cea mai neagră zi. Și singura, Doamne-ajută! După asta, am mers sigur și zilnic spre bine, cu pași mici.

Între timp, formasem un sistem de comunicare cu prietenii apropiați și cei care mă sunaseră pe mine că n-au dat de Iuga. În fiecare zi scriam un mesaj pe care-l trimiteam tuturor. Cam ca ăsta de mai jos. Uneori și de două ori pe zi. La un moment dat mă simțeam un fel de Centru de Comunicare Strategică.

Ultimele zile înainte de a fi externat a început o altă formă de paranoia. „E bine, dar parcă e prea bine”, „nu vreau să mă bucur înainte”, „azi avem o zi bună dar încă nu e gata”, „sunt semne bune dar până nu-l externează nimic nu e sigur” etc. Efectiv ne-a luat-o mintea razna, comparam starea lui de zi cu ce-a fost ieri, alaltăieri, ziua când a fost cel mai rău…categoric nu ne-am putut bucura de veștile bune. Și când m-a sunat de acasă, parcă nu mi-a venit să cred. Era un fel de „pă bune e acasă?”.

În cazul familiei și apropiaților celui bolnav, cel mai mare dușman este propria minte. Toate cunoștințele despre boală se amestecă și crează o stare de nesiguranță, de temere. Nici comunicarea nu e cea mai bună, tu n-ai voie în spital, nu prea poți vorbi cu medicul, bolnavului i se spune ce i se întâmplă dar și el filtrează cum poate/știe și ce ajunge la familie…au mamă!

N-ai chef de nimic, gândurile sunt în toate părțile și ți se pare că nimeni n-ar trebui să posteze chestii vesele pe fb și insta. Îi urăști din tot sufletul pe toți/toate care-ți apar cu zâmbete și iubiri și texte și muzici. Devii heităr superior direct! Sau poate așa am fost numa’ eu…hm. O să mai studiez problema.

Tot creierul meu m-a făcut să-mi toc toți prietenii și colegii cu scenarii și păreri și aveam nevoie să aud ceva bun, că în ce știam eu nu mai aveam încredere. Nimic nu mai era clar. Te fute propriul creier când e vorba de cineva de-al tău. Tot ce știi se întoarce împotriva ta.

Cu ce am rămas după internarea lu’ Tati?

1. Cu certitudinea că virusul ăsta este un mizerabil, face ce vrea și e atotputernic. Se cheamă că ești bine cât nu ai mizeria asta, și dacă o ai, până să apuci să zici că ești vindecat poate fi un drum al naibii de lung.
2. Cu credință și mai mare în Dumnezeu, că știe el de ce a făcut asta, poate să ne sperie sau să ne dea o lecție… Că da, știm cu toții că putea fi și mai rău, avem apropiați cu părinți de aceeași vârstă care fie sunt mai grav fie nu mai sunt.
3. Cu recunoștință pentru cadrele medicale care ni l-au dat înapoi viu. Cu încredere mai multă în OAMENI, nu în sistem. Cu speranța că nu voi mai trece prin așa ceva cu cineva apropiat.
4. Cu o datorie imensă față de toți cei care ne-au fost alături cu telefoane, mesaje, emoticoane, cei care au știut când să ne lase în liniște și când să revină.
5. Cu o repulsie și mai mare față de gunoaiele alea care se plimbă pe străzi știind că au simptome, nu se testează, nu se declară dar de aia se comportă ca și când totul ar fi normal. Să vă ia…completați voi restul.
6. Cu o teamă și mai mare că niciodată știi când și de unde poți lua mizeria asta de virus.