2020, cel mai f*tut an

Spread the love

Greu am ajuns la capătul lu’ 2020. Dacă mă iau după pozele de la începutul anului, se prefigura o nebunie și-o frenezie și un alt an plin cu de toate. Că „n-a fost chiar așa” e un understatement, e ca și când ai ascunde rahatul sub preș. Un rahat de-ăla de-ar puți juma’ de curte sau scară de bloc, după caz.

Veni și Revelionul, care l-am petrecut așa, pă vechi, cu familia, mâncare pe masă, alcool cât cuprinde și muzică la TV. Un Revelion ca-n anii ’80, sincer și curat, în care mi-am pus toată speranța că va schimba mersul lucrurilor, și nu în rău. Că scăpăm de cifrele zilnice, n-o să mai aud și de spitale, infectări, vindecați, ATI…dar mai ales că scap de mască, mănuși și dezinfectant.

Mănuși n-am mai purtat de la o vreme, am făcut niște chestii pe mâni de parcă năpârleam. I-am dat în schimb cu dezinfectant, până am ajuns rană vie, așa că m-am limitat în ultimele luni la spălat pe mâini și tone de cremă hidratantă.

Și masca…infecta aia de mască de care mi-e scârbă. Mască peste tot, la wc, pe coridoare, pe stradă, la mall, la piață, aproape că și în casă. Știu că a fost necesară și poate datorită ei am scăpat până acum de coviduț. Dar o urăsc. Din suflet. Momentul în care scăpăm de ea va fi unul din cele mai fericite ale vieții mele, serios.

Una peste alta, anul 2020 este anul în care n-am făcut nimic și anul în care am făcut ce n-am apucat să fac niciodată. Mă pot lăuda cu „Vocea Claudiei”, primul meu single, X factor, o colaborare de zile mari, un canal de YouTube ce crește cu pași mici, dar siguri, cu multe idei despre ce urmează să fac muzical în 2021 și un plan destul de curajos de călătorit.

Dar tot anul trecut, într-un anume context am făcut și poza care a ajuns reprezentativă pentru blogulețul cu rezumatul anului. Cred că descrie perfect vibe-ul lu’ 2020: ținută „de ieșit”, make-up de scenă,  cele mai bune accesorii, mâncare senzațională, șampanie și…șlapi. De stat acasă. Că asta am făcut tot anul: am stat acasă. Am scăpat de stat acasă 7 zile în total, poate 8, cât am evadat pe unde am putut. Și apoi acasă. Și la serviciu și acasă. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi iubesc casa (poate de-aia nu m-am dilit de tot), dar a fost destul.

2020 a fost un an termen de comparație. Așa nu mai vreau. Mă bucur de ce am reușit să fac, însă nu mai vreau oboseala, nervii, disperarea, nesiguranța și bâjbâiala.

Vreau să fiu liberă să fac ce vreau, să plec unde vreau și singura restricție să fie lipsa de timp sau bani, nu că nu se poate.

Nu mai vreau încă nu an cu nu se poate. 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: