La un moment dat mi-am dorit să fiu Carrie Bradshaw. Am avut întotdeauna o doză mare de tupeu, însă cred că m-am dus cam departe atunci, chiar dacă numai cu gândul.

Cele care au văzut #SATC știu la ce mă refer, iar despre domnii care l-au savurat…mai bine nu zic nimic🤪

Înainte să-mi pierd șirul gândurilor, #deci voiam să fiu Carrie B. și ea trăia dintr-un fel de ce am zice noi azi că e blog. Scria ceva rubricuță la un ziar newyorkez despre experiențele ei cu nebunele de prietene și modul fiecăreia de a vedea viața, împreună și separat.

Asta era odată…pe la sfârșitul anilor ‘90.

Na, și m-am trezit de prin 2018 cu o avalanșă de bloggerițe și vloggerițe despre care habar n-am când au apărut, de unde și ce mama naibii le recomandă. Ignoranta de mine care nu știa de ele și viața lor. Că veni vorba, unele îs scriitoare azi…😇

Și chiar dacă un prieten drag de-al meu nu le suportă pă aceste bloggerițe (Fuli, de mine sper să-ț’ placă, măcar umpic), am ales să fiu și io una dintr-alea care se dau mari cunoscătoare și povestesc despre viața lor. Însă voi scrie nu numai despre “viața interioară” (și aproape imaginară- aș adăuga eu) ci despre aia care chiar se petrece. Zi de zi. Cu oameni și fapte reale, #decât fără nume. Cu toate că mi s-a șoptit că inițialele ar fi de mare succes…

Și uite-așa, de invidie și pe bază nervoasă am ajuns să abordez acum câteva zile un subiect despre doamne și mici, și mare mi-a fost uimirea când am văzut ce de vizualizări și de interes a trezit chestia aia.

Băăă, deci chiar a deranjat pă lume! Nu m-am așteptat, jur. Însă a fost o…doamnă, să-i spun așa, la care nici nu m-am gândit că se va regăsi/resimți printre paparudele deghizate despre care vorbeam și m-a făcut prin terți și interpuși, nesimțită.

N E S I M Ț I T Ă

Adică…io.

“Nu toate au avut șansa creșterii cu care te lauzi (sau așa ceva am înțeles), nu e vina nimănui unde s-a născut, ai <<atacat>> femei care au evoluat mult, au învățat și au devenit doamne”…

…și dacă chiar am educația cu care mă laud aș putea să nu vorbesc ca una de pe stradă, să mă îmbrac mai bine și să slăbesc și să nu mai țip când cânt.

Nu contest nimic din ce mi s-a transmis în afară de muzică, capitol pe care îl voi dezbate curând, promit. Este părerea fiecăreia, însă modul destul de aiurea în care mi s-a adus la cunoștință este sub nivelul meu de înțelegere.

Curajul de a spune lucrurilor pe nume sau a spune cuiva ceva negativ lipsește la majoritatea oamenilor, nu doar a femeilor.

Dar e o lecție și în asta : principiul conform căruia unde dai și unde crapă este adevărat. Într-adevăr, niciodată nu-i pentru cine se gândește, ci pentru cine se nimerește.

Însă îmi fac mea culpa și în acest context consider că se mai impune o clarificare. ULTIMA. “Vocea Claudiei” e pentru râs, pentru distracșăn, pentru toți nervii care nu-i pot vărsa pe oamenii din jur și dracii adunați peste zi. Este măscăreală, dacă termenul e mai familiar unora. Este doar părerea mea despre lucruri, locuri și oameni.

Poate voi fi și mai serioasă odată, și-oi vocaliza în scris despre probleme reale ale societății și posibile soluții, nu doar de de-astea superficiale, de suprafață. Adică P O A T E n-oi mai fi o “nesimțită cu tupeu”.

Dacă rezultatul (adică ce apare pe blog) e primit cu drag și cititorii râd și se simt bine și mai lasă ale lor deoparte, și-a atins scopul și vă mulțumesc atât pentru laude cât și pentru critică.

Cred că e momentul să fac o ultimă precizare despre mine, doar celor care nu mă cunosc.

Promit să nu mă dau cu turma, dacă voi considera că direcția turmei e greșită.

P.S. Dar judecând după poza pe care am postat-o, categoric pot spune că sunt o nesimțită.