Am crescut în centrul Aradului, printre doamne educate la pensiuni de maici de prin Transilvania (la vremea lor nu era încă unită cu România) sau pe la tot felul de școli de bune maniere. Vorbeau minim o limbă străină (de regulă germana) și la vremea când eu eram adolescentă, citeau de rupeau orice carte prindeau.

Comunismul le-a adus pe toate pe același palier, mai degrabă sărace, confiscându-le tot, însă chiar dacă erau mai mult în haine vechi, când “ieșeau” la biserică erau total altfel decât atunci când mergeau la piață.

Acasă, am fost crescută de o mamă care s-a născut într-un orășel de munte, fără istoria Aradului, dar până în ziua de astăzi este elegantă, pusă la punct, cu ținute pentru fiecare ocazie. Mi-o amintesc în vremurile când toate eram “egale” (comunism adică) și nu erau multe variante de haine și pantofi și farduri prin comerț, și la câteva din învățăturile ei : mai bine mănânc pâine o săptămână decât să pun chestii ieftine pe față sau să nu fac rabat la pantofi, sau să-mi aleg stilul și să mă țin de el.

Și ajung la vremurile noastre…auăleeeeeeeu.

Atâtea doamne, dom’le! Toate îs doamne cu taioare și pantofiori și poșețele pă braț și parfum fin și mașină albă. Toate merg la shopping și dau ochii peste cap când văd una care nu e ca ele, care are coaie să iasă din acest standard.

Una nu citește nimic, vorbesc toate cu același cuvinte, nu mânâncă decât frunze și iubire și căcat. De-ăla după care se șterg discret în colțul gurii, dar nu recunosc ce au păpat. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Că într-un orășel mic ca Aradul și de fapt pe toată planeta, dacă ai ceva în cap în afară de paie știi că totul are un preț, futu-i. Uneori, prețul este să papi un mirositor.

Și da, și eu am momentele mele de sinceritate, în care trebuie să recunosc că totul în viață are un preț, dar despre asta poate altă dată.

Acum e despre doamne și prințese și regine pe care le văd peste tot pă oraș, autentice precum buzele Biancăi Drăgușanu…și eu.

Eu care sunt departe de a fi o doamnă…până mă transform într-una. Când trebuie să fiu. Atunci știu să mă port, să vorbesc, să stau pe tocuri 10 ore, să zâmbesc politicos până mă doare maxilarul, să port o conversație în vreo 2-3 limbi dar mai ales să fiu autentică și în această postură.

Dar mai este și aialaltă latură a mea, la fel de autentică, prezentă și în poza povestirii.

Să vă spun.

În furculiță e o bucată dintr-un mic. Într-o furculiță dă plastic. Negru.

Nu mai pot fi o delicată și regală în veci, că prințesele nu mâncă mici în public nici moarte.

Nici n-am fost io vreo delicată vreodată, da’ are dreptate Dănuța. Dana Budeanu.

N-ai cum să ai pretenții dacă te porți așa, sau dacă ești îmbrăcată la patru ace și ce scoți pe gură este ieftin sau dacă pui pe tine lucruri scumpe dar tu ești ieftină rău. Sau dacă ajungi să faci niște compromisuri vecine cu prostituția, cu poșețica de sute de € pă braț.

Legat de poza asta, recunosc că am poftit, și de dragul autenticității am zis că merită câteva rânduri micul ăsta (a fost cu muștar și pâine și toate alea, dar a fost #decât unul, jur!)

P.S. Io măcar recunosc. Altele să se abțină de la aere dă mari doamne în preajma mea, vă rog mult, că la nervii mei slabi datorați vârstei o să izbucnesc curând și o să etalez toate cunoștințele acumulate în 8 ani de ordine publică. Adică pe stradă, în bocanci.

Concluzia mea este că te naști doamnă, nu devii una prin verighetă sau statut. Că dacă fetele de pe centură care îs măritate ar fi doamne, unde s-ar trage linia?