Femeia, heităr vulgaris
O să încep această postare cu o întâmplare adevărată, ale cărei protagoniste vor fi botezate aici Agneta Bubuța și Celina Didi, cu inițialele A.B. și C.D. Că îmi plac americănismele dă mor, alături de alte câteva produse „proudly made in the U.S.” : tutorialele de make-up, detergenții, Whitney Houston, produsele Apple, Bob Woodward și Carl Bernstein, națiunea lor de când e Donald președinte și obezele, că mă fac să mă simt slabă.
Dar să revin. Deci era vara lui 2018, (poate) cel mai tare eveniment artistic al anului în Arad (din punctul meu de vedere) : vernisajul „Christiana”, opera artistului arădean Lucian Țidorescu. Un punct de reper și un termen de comparație pentru toate aceste evenimente din Arad, datorită organzării în scena teatrului, lumini, stare…un melange de senzații pe care toți cei care am fost acolo l-am avut.
Moment de sinceritate : să nu carecumva să aveți impresia că ‘oi fi fiind vreo cunoscătoare în domeniu, arta plastică e o enigmă pentru mine, nu-i înteleg pe ăia care stau cu orele în fața unui tablou, dar probabil nici ei nu mă înțeleg pe mine când ascult o parte dintr-o piesă de cinșpe mii de ori, ca să aud nuanțe sau vocile de pe spate, așa că fiecare cu a lui, respectăm pasiunea. M-am dus la vernisaj pentru că îmi place de Luță, e tare fain ca om și voiam să văd ce-l face atât de special.
Și deci eram la Christiana lui Țidorescu, și după ce am văzut fiecare piesă expusă parcă am înțeles ce vrea să spună. După ce l-am pupat și felicitat pe Luță am mai zăbovit cu alții de pe acolo, să ne povestim părerile (cred că așa se face). Și deci stăteam afară cu nește oameni faini, și la un moment dat am văzut-o venind pe C.D., cu care ne-am înțeles din puține vorbe că merge să vadă și ea picturile și vine la noi.
Nu cred că m-am foarte ascuns când am vorbit, poate a fost mai încet decât normal, totuși respect evenimentul, și dacă nu este al meu aplic regulile de bun simț (dă-ă, v-aț’ fi așteptat?). Și aud lângă mine o voce duioasă „dă mamă”, mâncată de tutun, care începe s-o vorbească pe C.D.. Mă întorc, discret, să văz cine e individa, și o văd pe una. Care, încurajată de curiozitatea audienței dumneaei continuă, de-am roșit până chiar și eu : C.D. e ipocrită, alcoolică, că o s-o lase bărba’su, că e figurantă, că îi place la petreceri și o grămadă de chestii pe care nu le știam despre C.D., prietena mea de mai mulți ani.
Partea faină vine acum. Peste câtva timp, în aceeași vară, într-un alt context, o văd pe individă că vorbea cu C.D. de zici că erau surori, fără nicio lacrimă. Sincer, am mai văzut mâncători de căcat, da’ la nivelul ăsta mai rar. Atât de pe față și ieftin.
(Completare : pentru sunt o delicată precum un bolovan i-am povestit lu’ C.D. chestiunea, după ce am pus cap la cap datele și m-am prins că era vorba de A.B., iar C.D. mi-a răspuns senin că știa, că așa e A.B. Fără răutate, fără alte comentarii. Cu mențiunea că personajul nu merită nici măcar o bârfă. Eleganță, finețe și atitudine pozitivă…are prietena mea din bleșug!)
Și nu trece multă vreme și aud că A.B. a pierdut statutul de soție datorită unor calități pe care i le-a atribuit lui L.S. în bârfoșagul pe care l-am auzit la vernisaj și probabil în alte zeci de anturaje, și nu numai despre C.D. Scandal, depresie, decădere socială, tot tacâmul. În timp ce „victima” ei a rămas…la fel.
Una peste alta, ăsta e un exemplu clasic de heităreală de femei, cu finalizare. Adică Dumnezeu nu doarme. Serios, dacă oare se preocupa A.B. mai mult de viețișoara ei decât de a altora, nu era azi mai câștigată?
Fetelor, viața ne rezervă atât de multe surprize încât nu văd rostul atâtor răutăți între noi. Da, există concurență, e o lume a bărbaților în care trebuie să ne facem loc, bla-bla-bla-bla-bla-bla…voi chiar nu vreți să schimbăm ceva? Ne batem cu pumnul în piept și ne dăm mari și tari, până vine momentul în care devenim niște țațe bârfitoare. Unele „cu carte” și bani, altele doar cu pretenții. Dar tot țațe.
Să ne înțelegem, eu nu sunt împotriva unei bârfe sănătoase între femei. Sau femei și bărbați, sau bărbați și bărbați (despre asta în curând). Sunt împotriva heitărelii gratuite și a răutăților ieftine între oameni care apoi manâncă ce-au emanat, fără jenă. Știu că oamenii mai greșesc, dar aici am povestit despre un modus vivendi atât de răspândit încât este aproape imposibil să-ți faci prieteni/e noi, de frică să nu dai peste fake-uri.
Nu poșete, ci oameni .
Comments