„Ce zice lumea” – motorul societății românești
Nu e ușor să fii femeie în ziua de azi. Sau bărbat. Am ajuns să trăim vremuri în care caracteristicile femeilor și bărbaților au ajuns aproximative, nedefinite, foarte multe comune și nu avem aproape nicio îngrădire a exprimării sexualității. Am ajuns să recunosaștem al treilea gen…sau mă rog, unii. Că la noi, românii, totul e clar. Doamne-ajută!
Penis = bărbat. DAAAAA! Ce mai contează că ai gleznuțele pe afară, îți dai ochii peste cap, te machiezi ca o femeie și ți-o tragi cu bărbați? Ai penis, deci ești bărbat și trebuie să te comporți ca atare. Iar dacă îți vine ciclul, musai trebe să îți placă bărbații, gătitul și florile, pentru că -nu-i așa?- ești femeie. Și toate astea pentru fațada pe care mulți o afișează zi de zi, pentru că lumea s-ar putea ofusca și ar începe să comenteze. Ce contează că revoluția sexuală a început acum 50 de ani, că acum oricine poate trăi fără constrângerile unei societăți bătute în cap? Contează doar CE ZICE LUMEA !!!
„Ce zice lumea?” este motto-ul copilăriei multora dintre noi, măcar că noi avem scuza de a ne fi născut în comunism, când era o adevărată paranoia că orice faci ajunge la urechile Securității și de acolo adio viață. Ne feream de vecini, de profesori, de prieteni, oricine putea fi un informator, turnător sau securist sub acoperire.
A venit revoluția, și am așteptat schimbarea. N-am crezut însă că schimbarea nu va veni nici după 30 de ani, și „ce zice lumea” va rămâne motorul unei națiuni care a transformat frica de un sistem totalitar în frica de oprobiul public. Nu ne-am schimbat deloc, și generațiile mai tinere au preluat de la cei mai în vârstă această tară a societății românești.
Îmi place să văd ipocrizia unor staruri și/sau pseudostaruri din România, care afișează cu nonșalanță imaginea de „mi se rupe”, când în spatele scenei le interesează absolut tot ce crede lumea, pentru că asta atrage public plătitor sau rating.
Îmi place și mai mult de ăștilalți, „normali”, care stau și judecă viețile celorlalți, obligând sau punând presiune pe toți cei din jur să trăiasă după un set de reguli care să le asigure buna imagine în așa zisa societate. „Cum să umbli cu ăla/aia?”, își întreabă mama odrasla. „Tu nu vezi cum arată? Tu nu știi din ce familie provine? Știu io, că mi-a spus vecina/colega…” și altele de gen. Cine poate spune cu sinceritate că nu le-a auzit vreodată de la un părinte, bunic, poate profesor, „prieten”? Ce presiune se pune pe tine, când în loc să fii lăsat/ă să iei o decizie care te poate afecta o viață întreagă, trebuie să te preocupi și de așa-zisa imagine în societate?
Ne îmbrăcăm, ne purtăm și facem totul pentru a fi în rând cu ceilalți pentru că altfel, „ce zice lumea?”. Cunosc soți care au rămas împreună de gura lumii, cu toate că nu se suportă. Am cunoștințe care duc o viață dublă, oameni care își trăiesc viața în spatele unor măști atent construite, nefericiți până în pragul depresiei, paralizați de frica consecințelor ieșirii din standardele societății în care trăiesc.
Iar dacă desfacem firul în 15, care societate? Vecinii de la bloc, din curte, de pe stradă? Colegii? Prietenii? Familia? Familia până la urmă te va accepta pentru că te iubește, colegii vin și pleacă, iar vecinii și toți ceilați nu-ți vor plăti o curvă de factură în viața asta. Cât despre prieteni…dacă pentru ei trebuie să joci un rol, aia numai prietenie nu e.
Să vă relatez o întâmplare. Adevărată, din nefericire. Înainte să plec în Finlanda mi-am făcut o procedură medicală care mi-a lăsat urme pe față. Nu am avut voie să pun niciun pic de fard, așa că, „ușor mutilată” cu o crustă neagră pe toată fața m-am dus în țara celor cu piele albă și 4 ore de lumină pe zi. Nimeni, și credeți-mă, absolut nimeni nu s-a uitat ciudat la mine, și pentru câteva zile am suportat mai ușor dezastrul pe care îl vedeam în oglindă. Ca să fie și mai interesant, am și fost în câteva magazine cu cosmetice, și acolo la fel. Nicio privire ciudată, nicio reacție aiurea.
După care am ajuns acasă…și au început privirile. Privirile străinilor, pe stradă, la piață, la mall… Doamne, chiar dacă eram mai bine m-am simțit ca un monstruleț, până să pun pe față sfântul fond de ten cu acoperire maximă. Privirile alea sfredelitoare au puterea de a pune la încercare orice caracter, de a te face să te simți prost în mod constant și de a-ți crea complexe. (Singura chestie bună din această experiență, pe lângă rezultatele extraordinare ale tratamentului a fost reacția prietenilor și a celor apropiați. La modul cel mai serios, dacă nu erau ei… dar despre prietenii mei cu altă ocazie.)
Și pentru a mia oară, m-am convins că pe noi ne cam fute grija celorlalți umpic cam mult. Ne uităm la cei de lângă noi și aproape niciodată cu drag. Ne e frică de schimbare și pentru că suntem lași. Orice iese din standard este rău sau prost sau de o moralitate dubioasă.
Nu mă mir că nu tolerăm tinerii, rockerii, motocicliștii, artiștii, homosexualii, transgenderii sau persoanele cu dizabilități. Suntem setați genetic, ca popor, să gândim și trăim în conformitate cu „ce zice lumea”.
Comments
Esti exceptionala, Dia !
Pe cand iesi cu o carte ? <3
Stiu ca ma repet, dar iubesc articolele tale! Cat adevar si tarie in a le scrie, negru pe alb! Jos pălăria.