5 ani…s-au scurs, pentru mulți, ca cei dinaintea lor sau cum vor curge cei care vin. Dar pentru unii, acum cinci ani  s-a pus punct la tot. Sau la câteva zile/luni după dezastrul care ar fi trebuit să ne schimbe fundamental : incendiul din clubul Colectiv.

Îmi amintesc că vorbisem cu prietena mea din București mai devreme, în ziua aceea. Era tot o vineri. Mi-a spus că așteaptă să ajungă acasă, să se schimbe și să dea o tură pe la ceva cluburi, cu iubitul ei. Asta se întâmpla după-amiaza, și era nerăbdătoare să termine munca.

La noi seara de 30 octombrie 2015 a fost una mai liniștită, cred că ne pregăteam pentru un party sâmbătă, așa că am rămas acasă. La un moment dat, a văzut Attila o postare a iubitului prietenei mele, în care se vedea un nor de fum, haos în trafic și am dedus din postare și comentarii că nu se știe ce se întâmplă. Am sunat-o pe prietena mea imediat și după ceva vreme mi-a răspuns. Inutil să vă spun ce a fost în sufletul nostru atunci…mi-a spus că erau în drum spre clubul Colectiv, o trupă lansa un album și întârziaseră, ceva arde, traficul e blocat și e un fum groaznic care iese din zona unde e clubul.

Cumva m-am mai liniștit, dar au început știrile la TV și m-am îngrozit. Nu mi-a venit să cred ce văd. Ce m-a întors pe dos de la început a fost un cadru din primele imagini de la fața locului. Cineva filmase o polițistă tânără, agent. Adică cu mai puțin de 5 ani de experiență. Cât să fi avut atunci colega mea? 22-23 de ani? Probabil, fiind zona ei de patrulare, a răspuns la apel și s-a dus la intervenție, ca să afle apoi că este martor la cea mai mare tragedie din istoria recentă a României. Ce a urmat..am văzut cu toții. Cât de marcată a rămas colega mea, nu știu. Ea și toți cei care au fost atunci la intervenție.

Am aflat mult mai târziu că prietena mea a ajuns în noaptea aia în zona clubului. Nu-i pot spune poveștile sau cum a marcat-o ce a văzut și simțit. Astea vor rămâne pe viață. Efectele fumului inhalat în noaptea au trecut cel mai repede: după vreun an, poate mai puțin. Eu nu am fost acolo niciodată, dar prin natura meseriei am fost cumva forțată să discut de foarte multe ori subiectul și să retrăiesc momentele când așteptam să răspundă prietena mea la telefon. Lucram la prevenire în 2015 și multe luni după #Colectiv, la fiecare școală unde aveam programate întâlniri cu elevii ca să vorbim despre victimizarea minorilor, bullying sau delincvență juvenilă, cineva deschidea subiectul #Colectiv. Ce mă doare este că am mințit copiii ăia faini, și ei m-au crezut. Le-am promis că generația mea a trăit drama, a învățat lecția și că noi vom fi ăia care vom aduce schimbarea în bine, sau măcar îi vom forța pe „ăia” să se schimbe. Atunci, pentru multă vreme, chiar am crezut că ne va schimba.

…Și au trecut 5 ani. De acum 5 ani, viața nu mai este viață pentru atâtea familii… Pentru atâția tineri povestea s-a sfârșit. Pentru alții, considerați „norocoși”, a început chinul recuperării și viața „după #Colectiv”. Dar pentru foarte mulți, nu a însemnat nimic.

Câți dintre noi ne-am promis că o să respectăm regulile, cât de aiurea sau deplasate ni s-ar părea? O mulțime, sunt convinsă.

Câți dintre noi am plâns atunci și am zis că vom face tot ce ține de noi să nu mai fim o verigă din lanțul slăbiciunilor și incompetenței care a dus la această tragedie? Și mai mulți.

Câți am mulțumit lui Dumnezeu că n-am fost noi acolo sau cei dragi nouă? Toți.

Câți am făcut ceva să ne schimbăm? Aproape niciunul.

Ăsta este tristul adevăr. Nu văd nicio schimbare evidentă, niciun curajos care să toarne apă curată în pahar. În aproape toate domeniile, oamenii au rămas la fel, în gândire, mentalitate, verigi din același lanț, părți din același sistem. Nu sistemele sunt putrede, ci oamenii din care se formează. Nu luați individual, ci ca un tot.

Rupem capul celor care îndrăznesc să fie diferiți, să aibe o altă părere. Mâncăm căcat dacă așa se impune, de frică. Mergem pe calea bătută de alții, de groază că orice drum nou e anevoios. Susținem PCR-ul (pile, cunoștințe, relații), că altfel „nu merge”. Nu avem respect pentru nicio autoritate, lege sau bun simț. Le știm pe toate, de deștepți și școliți ce suntem. Avem coaie pe facebook și comentăm anonim, dacă se poate, la postările altora sau la articolele de presă. Suntem anti-contra la tot dar nu avem nicio opinie personală. Vorbim pe la colțuri despre oricine și ne deranjează când se vorbește despre noi. Vrem adevărul dar nu avem stomac să-l digerăm.

Credem, în continuare periculoasa zicală „capul plecat sabia nu-l taie”. Cu toate că n-am auzit sau citit de vreo decapitare în picioare…

P.S. Dacă din #Colectiv n-am învățat nimic, o să învățăm ceva din pandemie?