Câinii pe care nu i-am ales, iubirile mele

Spread the love

Am învățat de mic copil că un câine se leagă de tine și te leagă pe tine de el indiferent cine ți l-a dat sau cum a ajuns în viața ta.

Toată viața mea am avut câini. În curte, ai vecinilor, ai familiei, câinii de serviciu, dar niciunul “al meu”. “Al meu” însemnând ales sau adoptat de mine.

Această poveste este despre câinii din viața mea, și sper să aducă puțină lumină în mintea celor care, de-a lungul anilor, au crezut că sunt o ipocrită care susține adopțiile de câini maidanezi dar “se afișează” doar cu câini de rasă.

Ringo

În curtea în care am crescut a fost Ringo, un boxer. Ai mei îmi povestesc că îl iubeam atât de mult încât atunci când nu mânca îi băgam mâncarea în gură și-l forțam să mestece. Cu forța unui copil de 3-4 ani. Iar Ringo, bietul, mă tolera, că simțea că n-am cum să-i fac rău.

Bimbi

După ce a murit Ringo, în curte a apărut Bimbi, o maidaneză galbenă, iar după vreo câteva luni Mama a venit acasă cu Bobi, un maidanez “regal”, adică semăna cu două rase de câini. Când ne-am mutat am plecat cu tot cu câini la noua adresă. Asta prin 2002-2003.

Dara

În 2006, polițistă fiind, m-am gândit că linia de muncă unde aș putea să excelez ar fi ordine publică – conductor câini, și uite așa, în luna martie a lui 2007 m-am întors acasă de la Centrul Chinologic Sibiu cu Dara, un ciobănesc german din linia de muncă – câine de serviciu. N-a fost ușor să o conving pe Mama că formula ideală pentru o haită de câini de pază este 3, dar până la urmă Dara a fost acceptată de toată familia.

Biba

În 2009 a murit Bimbi, maidaneza noastră galbenă, și în septembrie iată-mă din nou la Sibiu, la cursul de perfecționare pentru conductori și câinii lor de serviciu. Dara a picat cu brio examenele de agresivitate, dar printr-un concurs de împrejurări fericit m-am întors acasă cu doi câini. Așa a ajuns în viața noastră Biba, rasa ciobănesc german, câinele cu care mi-am continuat cariera de conductor câine. A fost mai greu de convins Mama, însă norocul meu a fost Tata, care a sprijinit dorința ma de a ”educa câinii ministerului” și de a-i crește acasă, în familie.

Pusică

În 2015 ne-a părăsit Bobi, după doi ani de boală, și în 2018 Biba. Am rămas cu Dara, și când ne-am mutat din nou plănuiam să o iau pe Dara la mine. Însă n-am avut suflet să o despart de ai mei, așa că m-am trezit cu Attila la noua noastră casă fără câini, dar cu idei de adopție. Și din nou, dintr-o întâmplare, a ajuns “pe mâinile noastre” caniche-ul Pusică, la vârsta de 5 ani, care a rămas cu noi.

Charlie

Anul trecut, vecinii noștri din curte și-au dorit un cățel, așa că a apărut Charlie, un labrador hiperactiv, pe care acum îl educăm cu toții, eu fiind direct responsabilă de faptul că este un alintat și jumătate.

…Toți ceilalți

I-am iubit și iubesc pe toți, am sute de povești cu fiecare și după o viață de crescut câini de toate felurile vă spun cu certitudine că nu e nicio diferență între câinii de rasă și maidanezi. Evident, depinde pentru ce îi vreți, însă vă iubesc la fel de mult, indiferent de talie sau rasă.

“Iubirile” care nu mai sunt au plecat în raiul cățeilor din brațele mele, și chiar dacă momentul este dureros, credeți-mă că avându-vă alături de ei în ultimele momente le face plecarea mai ușoară și vouă sufletul mai liniștit.

Asta e istoria câinilor mei până în acest moment. Dacă va veni momentul “să-mi aleg un câine”, voi adopta. Sau voi fi aleasă de un suflețel care va simți din primul moment că atât cât voi putea, voi avea grijă de el până la ultima lui suflare.

Comments

Suciu Teodor
22 mai 2020 at 19:29

Ai dreptate !
Toți te iubesc la fel,necondiționat !
Știu și eu din experiența mea cu cel mai bun prieten al animalului om.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d