Acum un an…

…fix în 31 martie 2018 postam pe facebook :

„După un sfârșit de săptămână “ușor” agitat 😇🤓, am rămas cu o întâmplare de vineri.

Șoc și groază, când am încheiat ziua de muncă. Mă grăbeam să-mi recuperez ochelarii de la optică, când mă opresc din drum. #Auăleu, e ceva muzică bună prin zonă. Un bluzan de modă veche, balansat perfect, cum l-au făcut ăia de peste ocean.
Na, da’ cine ascultă muzici de-astea “stricate”? Nicio mașină cu geamuri lăsate, nicio fereastră deschisă. Doar doi tineri (da’ chiar tineri) stăteau la o vorbă în fața alimentarei de vizavi.
M-am uitat așa, ușor tâmp, la ăia doi, și ce să audă urechile mele? Muzica aia venea de la ei. Între ei, gențile, un telefon și o boxă #JBL (cum îmi tot doresc de câțiva ani).

M-am dus către ei așa, cu neîncredere, și i-am rugat frumos să mă lase sa fac un #Shazam, că e tare faină piesa. Și ei au salutat! “Săru’mâna” și alte politețuri, cu un ușor accent, dar corect zis românește. Șoc și groază pe capul meu, vă zic!
Am dat să plec, da’ oarecum nu m-am putut abține și m-am întors să le fac o poză, ca să am dovada că nu-s chiar nebună sau că mint când povestesc asta. Că așa ceva nu e de ținut pentru sine. Le-am cerut permisiunea să le fac o poză să postez pe fb, dar am
imortalizat doar gadget-urile, că nu aveam formular GDPR la mine să le dau să semneze (sic!😉).

Concluzia pentru mine e #decât una: cine ascultă așa muzici la 17-18 ani, categoric are ceva în cap, și mai presus de toate, pentru societatea noastră EXISTĂ SPERANȚĂ!
Piesa e linkuită mai jos, dați-vă și voi cu părerea la faza asta și mulțumesc celor ce au ajuns cu răbdarea până la aceste rânduri.
Seară faină

https://youtu.be/Z8juXm0_eVw?fbclid=IwAR2E9ojTv8RxrmYviqSt40whlbbpEeuSGiFlHe_2Hfl9UHJdQDIsAmB_ed8„

…și după un an…

…situația se prezintă cam așa : cu tinerii ne salutăm în fiecare zi, mă bucur să îi văd la fel de faini. Din gașca lor unii s-au uitat la mine ciudat, însă s-au adaptat și în fiecare zi mă salut cu o armată de tinerei de până-n 18 ani.

Joia trecută, adică fix pe 5 martie, plec de la serviciu când văd câteva raze de soare, că din nou sunt fără umbrelă și pe jos. Trec strada (pe trecere de-a dreptul), și precum oamenii ăia care nu se uită cine se mai bucură de soare într-o zi ploioasă, mă grăbesc să ajung la treburile casnice când aud o muzică. M U Z I C Ă.

Pink Floyd. Mai precis, Another Brick In The Wall, o bucată fără vorbe (solo) din prima parte. NU aia cu „We Don’t Need No Education”. Ca să fie și mai clar, melodia Another Brick In The Wall are trei părți, a doua fiind cea cunoscută și aleasă ca single pentru albumul lansat în 1979.

https://www.youtube.com/watch?v=-cfJqYtmmqA

Deci o piesă care n-a fost single de albumul ăsta de 40 de ani era ascultat în anul 2020, în Arad, într-o pauză de ploaie în care mă grăbeam acasă. Evident, ca acum un an, mă opresc și întorc capul.

Ghiciți pe cine văd fix în același loc ca acum un an? Tot „copiii” ăia. Și strig, că mă grăbeam : „ce prostii ascultați iar? E partea 1 sau 2?” și mi s-a răspuns (ca de multe alte dăți, cu alte piese pe care credeam că le ascult doar eu): „partea 1”. Uitând cu cine stau de vorbă, că au și ei o vârstă, insist : „e pe fața a) sau b), că nu mai știu?”, și discuția s-a oprit. Cred că nu m-am făcut înțeleasă. Jur că n-a fost intenția mea să-i pun în încurcătură, însă văzând câtă informație vine spre mine, am simțit că fac conversție (peste 2 benzi de circulație și mașini care treceau) cu oameni de vârsta mea, care au prins era casetelor audio și video.

A doua, zi, la serviciu, absolut întâmplător, unul dintre colegii cu care mă știu din civilie mă oprește pe scări și mă întreabă râzând: „de pe fața a) sau b) ?”. Asistase la discuția despre Pink Floyd și rămăsese și el plăcut impresionat de pruncii ăștia (să mă iertați dacă citiți aceste rânduri!). Și a ajuns și el la aceeași concluzie : mai există speranță.

Concluzia…?

În anul care a trecut, ca o babă cârcotașă, i-am studiat. Le-am auzit conversațiile, le-am ascultat muzicile, și pe lângă rock-uri grele au fost și ceva din modernismele pe care le ascult și eu. Poate nu sunt de acord cu tot ceea ce spun și fac, dar un singur lucru îmi rămâne în minte : copiii ăștia GÂNDESC. Se vede pe fețele lor, în atitudinea lor, în muzica pe care o ascultă, în limbajul pe care-l folosesc, în postările de pe facebook.

Au ajuns „așa” nu datorită nouă și condițiilor pe care le-am creat, ci în ciuda noastră. Dacă vreți, sunt din categoria underground cu tușe de mainstream, cât să nu pară misfits. Ca ei sunt atât de puțini încât îi văd liberi și la un moment dat, dacă vor avea nervi și răbdare, lideri. Și totul pleacă de la muzica pe care o ascultă de „copii”…și cum reușesc să atragă atenția și să câștige respectul unor „atotștiutori” ca mine.